Extincția în masă de la sfârșitul Permianului din urmă cu 252 de milioane de ani – unul dintre punctele de cotitură ale vieții pe pământ, apare a fi fost diferită și în perioade diferite în mare și pe uscat, așa cum o demonstrează straturile fosile nou datate din Africa de Sud și Australia.
Noile informații despre vertebratele fosilizate care au trait la sfârșitul erei Permian arată că ecosistemul a început să se modifice cu sute de mii de ani pe pământ înaintea oceanelor. Asta a dus la extincția a aproape 70% dintre vertebratele terestre. Extincția marină care a provocat pieirea a aproape 95% dintre viețuitoare s-a petrecut mai târziu cu câteva sute de mii de ani.
Mulți oameni de știință cred că o serie de erupții vulcanice puternice petrecute de-a lungul unui milion de ani în ceea ce acuma e Siberia au fost cauza principală a extincției permiene. Întârzierea extincției terestre din emisfera sudică și extincția marină din emisfera nordică sugerează cauze diferite.
“Mulți oameni cred că extincția marină și cea terestră au fost concomitente” spune paleobotanistul Cindy Looy de la Berkeley, profesor asociat. “Adevărul e însă că ambele extincții, oceanică și terestră nefiind concomitente au un mare impact asupra cauzelor ce au dus la ele. Extincția marină nu a avut aceleași cauze ca aceea terestră” completează Looy.
Membrii echipe de la Berkeley au făcut experimente pe plante ca să afle dacă prăbușirea păturii de ozon protective a dus la extincția speciilor de plante. Alte schimbări de dimensiuni globale – încălzirea atmosferei, creșterea cantității de dioxid de carbon și creșterea acidității oceanelor au contribuit la sfârșitul Permianului și începutul Triasicului la marea extincție.
Pe sol, extincția de la finalul Permianului este cel mai bine documentată în Gondwana, adică jumătatea sudică a supercontinentului cunoscut ca Pangea din care s-au separat mai târziu Antarctica, Africa, America de Sud și Australia. În bazinul sud-african Karoo, largi populații de erbivore au trecut de la grupul Daptocephalus la Lystrosaurus. Ambele grupuri sunt astăzi dispărute.
În oceane, extincția a fost bine documentată în emisfera nordică, cel mai bine în straturile fosile din China. Marea extincție permiană este cel mai mult asociată cu dispariția trilobiților.
Pentru îmbunătățirea datelor cu privire la extincția terestra, o echipă internațională de savanți, incluzând-o și pe Looy, au făcut o datare cu Uraniu asupra cristalelor de Zirconiu în bazinul Karoo care se conservă foarte bine. Cindy Looy care este și curator al Muzeului de Paleontologie, confirmă că sedimentele situate la câțiva metri deasupra stratului datat lipsit de polen Glossopteris, evidențiază că semințele de ferigi – plante care dominau flora sfârșitului Permianului, își începeau extincția în acea perioadă.
Bătrâne de 252,24 milioane de ani, cristalele microscopice de Zirconiu ce se formează în magma din interiorul vulcanilor și care au fost expulzate în atmosferă în timpul erupțiilor sunt cu 300 de mii de ani mai vechi decât mostrele din perioada Permian-Triasic obținute din China. Aceasta înseamnă că sedimentele din straturile Africii de Sud din aceeași perioadă Permian-Triasic sunt cu cel puțin 300 de mi de ani mai bătrâne. Datele obținute de la un strat de scrum australian situat exact deasupra stratului de sol care documentează extincția inițială a plantelor, demonstrează că e cu 400 de mii de ani mai vechi decât s-a crezut. Rezultatele studiului au fost publicate în ianuarie de Christopher Fielding și colegii lui de la Universitatea din Nebraska, Lincoln.
“Bazinul sud-african Karoo este imaginea dispariției vertebratelor de la sfârșitul Permianului, dar până recent nu a fost foarte bine datat. Noile noastre informații obținute pe baza datării Zirconiului, arată ca zona Lysostraurus preceda extincția marină cu câteva sute de mii de ani, un model asemănător existând și în Australia. Aceasta înseamnă că extincția florei și faunei în Gondwana nu se suprapune cu criza marină din emisfera nordică. Știm acuma că în contrast cu extincția marină, ritmul perturbării vieții terestre a pătruns adânc în Triasic. Faptul că dispariția vieții terestre a început cu mult înainte de cea marină a fost o surpriză ” spune Cindy Looy.
Concluziile studiului au fost publicate în revista Nature Communications. Foto: Julio Lacerda.