Prin natura noastra, suntem inclinati sa credem ca viata are un scop. Avem planuri, dorinte si aspiratii. Vrem sa profitam permanent, la maximum, de existenta ce ne-a fost daruita. Dar ce inseamna viata pentru un lichen sau o bacterie?
Toate formele de viata au o puternica dorinta de a exista, de a supravietui, insa desi viata a avut mult timp la dispozitie ca sa-si formeze ambitii, doar noi am ajuns la concluzia ca suntem speciali si ne dorim mai mult. Nu degeaba mult timp am crezut ca totul se invarte in jurul Pamantului.
Homo sapiens a aparut foarte tarziu in acest tablou de 4,5 miliarde de ani de existenta a Pamantului. Daca intindem bratele si ne imaginam ca distanta dintre extemitatile lor reprezinta intreaga istorie a Pamantului, distanta de la varfurile degetelor unei maini pana la incheietura celeilalte reprezinta precambrianul. Toata viata complexa e cuprinsa de o palma, iar istoria umana doar de varful unei unghii.
Insa viata pe Pamant este una dinamica iar ca sa privim acest subiect dintr-un punct de vedere mai putin individualist, trebuie sa vorbim mai inainte despre disparitia vietii. Deci sa incepem cu sfarsitul.
Sfarsitul vietii
De la aparitia vietii pe Pamant formele de viata au suferit nenumarate transformari. Au aparut specii noi in timp ce altele au renuntat la viata si o data cu ele, s-a pierdut si materialul genetic dobandit de-a lungul evolutiei lor. Peste 99% din speciile care au trait pe Pamant au disparut, adica aproximativ 5 miliarde de specii. Unele estimari privind numarul de specii actuale variaza de la 10 la 14 milioane, dintre care aproximativ 1,2 milioane au fost documentate.
Disparitia vietii este intotdeauna o veste proasta pentru victime, dar este un lucru pozitiv pentru o planeta dinamica. Crizele din istoria Pamantului sunt invariabil asociate cu salturile dramatice care le urmeaza. Disparitia faunei din ediacaran a fost urmata de explozia creatoare a perioadei cambriene. Extinctia ordoviciana de acum 440 milioane de ani a curatat oceanele de o multime de fiinte imobile care se hraneau prin filtrare si, cumva, a creat conditiile care au favorizat pestii inotatori si reptilele acvatice gigantice.
Extinctia din ordovician si extinctia din devonian (acum 365 milioane de ani) au eliminat fiecare circa 80-85% dintre specii. Extinctia din triasic (acum 210 milioane de ani) si cea din cretacic (acum 65 milioane de ani) au eliminat fiecare circa 70-75% dintre specii. Cea mai mare extinctie a avut loc in permian, acum circa 245 milioane de ani unde cel putin 95% dintre animale au disparut pentru a nu mai reveni niciodata. Au disparut pana si aproximativ o treime dintre speciile de insecte – singura situatie in care acestea au disparut in masa. Acesta a fost punctul in care ne-am apropiat cel mai tare de disparitia definitiva.
Intre aceste maceluri au existat multe alte episoade mai mici si mai putin cunoscute, insa desi noi stim de existenta lor pe baza fosilelor descoperite, sau mai bine zis, datorita prezentei fosilelor doar in anumite straturi geologice, nu stim care au fost adevaratele cauze ale disparitiei lor.
Chiar si asa, cand vine vorba de extinctii ne confruntam cu saracia urmelor de fosile. Scheletele de dinozauri si alte animale din muzee sunt in marea majoritate realizate din mortar. Din intreaga era a dinozaurilor au fost identificate mai putin de o mie de specii si aproape jumate dintre ele fiind cunoscute in urma unui specimen unic. Chiar daca dinozaurii au dominat Pamantul o perioada de aproape trei ori mai lunga decat mamiferele, fosilele conservate si descoperite sunt extrem de putine.
Datorita extinctiei dinozaurilor probabil existam si noi astazi. Suntem aici pentru ca exact linia noastra de descendenta nu s-a fracturat niciodata – nici macar o data in niciunul dintre miliardele de puncte de cotitura in care am fi putut fi stersi din istorie. Cumva, intamplarea a facut ca vreme de aproape 4 miliarde de ani, stramosii nostri sa reuseasca sa se strecoare printr-o serie de usi ce se inchideau in spatele lor de fiecare data cand era nevoie.
Noua ni se pare incredibil acest lucru acum, la fel cum i s-ar parea oricarei alte specii ce ar fi ajuns sa domine Pamantul in locul nostru.
Care este scopul vietii?
Din punct de vedere filozofic, au existat numeroase raspunsuri la aceasta intrebare din mai multe medii culturale si ideologice diferite. Cautarea sensului vietii a generat speculatii filozofice, stiintifice, teologice si metafizice, insa fiecare cu un raspuns diferit.
Semnificatia vietii pe care o percepem este derivata din contemplarea filozofica si religioasa, de legaturile sociale, de constiinta si fericire. Sunt implicate si alte lucruri precum sensul simbolic, ontologia, valoarea, etica, binele si raul, conceptul de Dumnezeu, sufletul sau viata de apoi.
Contributiile stiintifice la aceasta plaja larga de opinii diferite se rezuma in primul rand pe descrierea faptelor empirice legate de univers, explorand contextul si parametrii modului de functionare a vietii.
Pentru ca viata sa existe nu este necesar ca acel organism sa aibe constiinta, deci a da un alt sens vietii, decat cel stiintific, este pura metafizica si filozofie.
Procesul prin care diferite forme de viata s-au dezvoltat de-a lungul timpului prin mutatii genetice si selectie naturala este explicat prin evolutie. La sfarsitul secolului al XX-lea, biologii George C. Williams, Richard Dawkins si David Haig, au concluzionat ca, daca exista o functie primara a vietii, e cea a replicarii ADN-ului pentru a-si transmite mai departe genele.
Chiar daca oamenii de stiinta au studiat intens viata pe Pamant, definirea vietii este inca o provocare. Din punct de vedere fizic, se poate spune ca viata “se hraneste cu entropia negativa” care se refera la procesul prin care entitatile vii isi reduc entropia interna in detrimentul unei anumite forme de energie preluata din mediul inconjurator. Biologii sunt, in general, de acord ca formele de viata sunt sisteme de auto-organizare care regleaza mediile lor interne, pentru a mentine aceasta stare organizata, metabolismul pentru a furniza energie, iar reproducerea face ca viata sa continue pentru mai multe generatii.
Organismele sunt receptive la stimuli si schimbari de informatii genetice de la generatie la generatie, rezultand adaptarea prin evolutie; acest lucru optimizeaza sansele de supravietuire pentru organismul individual si, respectiv, pentru descendentii sai.
Suntem intr-o permanenta cursa de supravietuire, desi riscurile au fost diminuate mult datorita medicinei si a stiintei. Scopul vietii nu este unul artificial, metafizic sau religios, ci este legat de supravietuire. De asta existam. Datorita acestei dorinte traim.